Mongolul a dus o viaţă de vânător sau crescător de animale. În primul caz, trebuia să parcurgă drumuri lungi şi extenuante apoi să organizeze pândă şi să aştepte nemişcat ceasuri întregi până apărea vânatul (în arşiţă, ploaie, vânt, frig, etc.). În acel moment, întreaga energie se dezlănţuia pe o durată de timp redusă, cu o intensitate deosebită. Adeseori intensitatea maximă de efort. Dacă nu reuşea, familia pierea de foame. Când s-a trecut la creşterea animalelor (menţionăm că şi astăzi caii sunt ţinuţi în herghelii semidomestice pe lângă iurtele stăpânilor, vânarea sau capturarea pentru îmblânzire fiind un eveniment), vânătorul a trecut în şa şi a trebuit să supravegheze animalele (tot în ploaie, vânt, arşiţa, etc.). Şi acum apar “ruperi de ritm” în momentele când trebuie să captureze un animal, când apar animale de pradă, hoţi sau când se rătăceau, se despărţeau de grup animale izolate. Acest mod de viaţă a format un asemenea caracter, ce apare la toţi vânătorii şi crescătorii de animale, indiferent de relieful înconjurător.

fragment