|
Venise toamna şi am planificat o coborâre din Postăvarul în Timiş pe Drumul Şerpilor, mergeam la bocănit să vedem cerbii. Grupul format număra 10 persoane şi era cât de cât omogen: Cristi, Iuli, Bianca, Silviu, Lumi, erau cei vechi la care s-au mai adăugat câţiva din colegii lor de şcoală: Beti zvârlugă brunetă, pe care trebuia s-o lestăm cu bolovani în buzunare pentru a nu fi luată de vânt, Eugen, un băiat tăcut, ruşinos, care juca în timpul liber baschet; alt Cristi, care devenise Cristi Mare, pentru a nu fi confundat cu mezinul, care era uscat de slab şi avea o freză ţepoasă, Răzvan cu mustăcioara lui pana corbului, care veşnic aproba pe toată lumea: “Da, da!”, chiar dacă nu era de acord cu ceva şi Adina, sora lui Iuli, hărnicuţă, ordonată, drăguţă şi care în timp avea să-şi câştige porecla de Adinuţa-Albinuţa, în premieră absolută pentru el şi pentru noi, Rizi, un puşti care în viaţa lui nu fusese afară decât în preajma blocului, nu cumva să păţească ceva. Cum l-am luat pe Rizi, aşa trebuia să-l ducem acasă, adică întreg, să nu credeţi că era mititel, nu, era de un leat cu Binţi, Beti, Eugen, Cristi Mare.
Timpul era excelent, coborârea uşoară. După ce făcusem o parte din traseu, am dejunat. Urma să ne continuăm drumul şi am hotărât să ne împărţim în grupe de doi sau trei pentru a avea şanse mai mari de a vedea cerbi. Era 10 dimineaţa. Coborâsem în şir indian. La masă fiind mulţi, nimeni n-a stat să facă inventarul grupului, dar când să ne răspândim, am constatat cu stupoare că nu-l aveam pe Rizi.
fragment
|